Decizia de a exclude România de la summitul crucial de la Paris ridică semne serioase de întrebare asupra statutului nostru geopolitic și a percepției internaționale față de rolul pe care îl jucăm în regiune. Cu un conflict în desfășurare la graniță, un angajament clar față de Ucraina și o poziție strategică esențială pe flancul estic al NATO, România ar fi trebuit să fie la masa negocierilor. Dar nu a fost.
De ce am fost ignorați?
În primul rând, acest summit, organizat de Emmanuel Macron, reunește statele puternice ale Europei, cele care dictează marile decizii politice și economice ale UE. Prezența României ar fi fost un semnal că Bucureștiul este un actor relevant pe scena europeană. Absența noastră transmite însă cu totul altceva: suntem încă văzuți ca un pion periferic, nu ca un jucător strategic.
România, un aliat de rang secund?
Este ironic că țări precum Polonia și Danemarca au fost invitate, dar România – care găzduiește trupe NATO, sprijină logistic Ucraina și instruiește piloții săi de F-16 – nu a fost considerată suficient de importantă pentru a lua parte la discuții. Cât de mult contează, de fapt, contribuția noastră? Se pare că nu suficient încât să avem un loc la masa celor mari.
Instabilitate politică = lipsă de credibilitate
Un alt motiv pentru care România a fost lăsată deoparte este haosul politic intern. O țară care schimbă guverne pe bandă rulantă, unde influențele externe încă își fac loc în deciziile strategice, nu este un partener de încredere. Lipsa unei poziții ferme și coerente în politica externă face ca România să fie privită ca un spectator, nu ca un decident.
Și totuși, de ce nu ne revoltăm?
Faptul că România nu a fost invitată ar fi trebuit să provoace o reacție dură din partea autorităților. Dar tăcerea clasei politice este asurzitoare. Președintele, premierul, diplomația românească – toți au ales să trateze situația cu indiferență. Nu am văzut nicio declarație oficială fermă care să ceară explicații.
Ce urmează pentru România?
Dacă nu vrem să fim lăsați mereu pe margine, trebuie să ne schimbăm strategia. România trebuie să-și afirme clar poziția pe scena europeană, să nu mai accepte să fie tratată ca un actor secundar și să-și întărească alianțele cu țările care ne pot susține interesele. Altfel, vom rămâne mereu în afara ușii, așteptând ca alții să decidă pentru noi.
Concluzia este una clară: România nu a fost invitată la summit pentru că nu și-a construit un statut de negociator puternic, iar diplomația noastră eșuează în a ne impune ca un partener de încredere. Dar poate fi și un semnal de alarmă – ori ne ridicăm nivelul de influență, ori acceptăm să fim mereu doar spectatori în jocurile marilor puteri.